Sigur ai intrat pe pagina asta pentru că vrei să înțelegi de ce am făcut siteul ăsta.
Iar eu cu siguranță vreau să-ți explic.
Așa că asta voi face în rândurile ce urmează.
Moartea consider că este un companion care m-a vizitat în mai multe momente din viața mea, cu probabil principalul scop de a ma familiariza cu ea. Și probabil secundarul de a crea acest site.
Iar acesta este scopul principal a siteului, de a ne familiariza cu moartea cât mai mult.
Nu pentru că sunt un cinic sau am o pasiune… ciudată pentru moarte, ci pur și simplu este un subiect inevitabil.
Unul dintre puținele lucruri sigure pe pământul ăsta este că murim. Suntem datori cu o moarte.
Intriga
La 7 ani mi-a murit bunica preferată; cancer la sân.
Așa că, fiind bunica mea preferată, deși știam ce e ăla cancer ca concept, cumva am fost ținut în afara discuției și a informării de către ai mei. Și îi înțeleg, au făcut și eu ce au putut, iar probabil tatăl meu, fiul bunicii bolnave, a resimțit o durere ce eu sper să nu o am prea curând. Probabil măsura în care a putut să se gândească la sentimentele mele s-a rezumat la ”să nu-i dăm foarte multe informații”, pe sistemul ”ce nu știi nu te rănește”.
Iar Mateiul de la 7 ani, având 7 ani și nefiind foarte informat, s-a pus în genunchi și a început să se roage ”dă, Doamne, să nu fie adevărat!” în momentul în care a sunat telefonul care o anunța pe mama lui că soacra ei a murit, iar pe el că nu se va duce la școală în ziua respectivă.
N-am participat nici la înmormântare, deși mi-aș fi dorit (tot așa, decizia tatălui meu). De parcă aș fi putut vedea ceva mai mult decât bunica mea moartă, întinsă pe pat, goală, în timp ce o îmbălsămau.
Priveliștea asta, a unei liniști reci și atât de simple, venită din partea unei persoane care radiase atât de multă căldură, nu părea să aibă niciun sens. Ce-ar fi putut fi mai șocant decât asta?
Îmi aduc încă aminte, legat de perioada care a reprezentat mai puțin de un sfert din viața mea de până acum, amănunte precum că ne încurca mereu numele meu și al fratelui meu. Eu eram AlexMatei. Iar el era MatAlexandru. Nu știu dacă o făcea anumea sau pur și simplu atât de aiurită era…
Probabil asta e una dintre întrebările la care nu voi afla un răspuns, până când mă voi alătura și eu ei, cu îngăduința lui Dumnezeu, în Împărăția Cerurilor.
Cuprinsul
M-am întâlnit cu moartea, după cum ziceam la început, de mai multe ori. Acum câțiva ani am văzut murind în fața mea un domn în avansată stare de ebrietate, pe o bancă într-o zi de iarnă, pentru că ambulanța a ajuns mult mai târziu decât era cazul. Și probabil nici noi n-am știut ce să-i facem până vine ambulanța, probabil. Sau, poate, pur și simplu, asta a fost voia Domnului.
Dar nu doar a altora am întâmpinat-o.
Ci și pe a mea.
Era să mă înec de cel puțin 3 ori (îți poți da seama că nu sunt mare fan al înotului și că nu mă aventurez foarte mulți metri în mare când merg la plajă), să fiu călcat de mașină, am avut 2 accidente serioase cu propria mea mașină, am fost doborât de un pitbull care mi-a lăsat cu gheara o cicatrice în antebraț care se vede până în ziua de azi tot în jurul vârstei de 7 ani, am fost amenințat cu ceea ce presupun că era o armă și probabil sunt și altele situațiile în care am dat noroc cu moartea și pe care nu mi le aduc aminte în acest moment.
Consider că știu ce simte un om înaintea morții.
Dacă este cum cred eu… atunci e simplu. E o senzație de liniște, cumva. Și o normalitate ciudată rău. Chiar dacă totul se poate produce într-o fracțiune de secundă, cred că ai timp să-ți pui cel puțin 2 întrebări, pe care ți le și pui inevitabil: ”asta e tot?” și ”așa mor eu?”.
Pe măsură ce researchul meu se va dezvolta și – cine știe – poate voi mai fi pus și în alte situații de intersecție cu propria moarte, e posibil că voi reveni asupra paragrafului anterior.
Punctul culminant
Păi… siteul ăsta se pune?
Consider că lumea nu tratează subiectul cu lejeritatea cu are am putea s-o facem.
Într-adevăr, e un subiect greu, dar inevitabil.
Probabil ne este frică.
Frică de faptul că, dacă discutăm despre ea, s-ar putea să ne stricăm buna dispoziție.
Sau, chiar mai rău, că o s-o atragem (moartea, nu buna dispoziție).
Eu zic să nu ne fie frică.
Și să discutăm despre moarte de fiecare dată când simțim un imbold în acest sens.
Până când ne va veni și nouă rândul firesc.
Deznodământul
Pe ăsta nu-l știu, doar Dumnezeu îl știe.
Dar voi încerca în articolele mele să tratez, într-o măsură cât mai largă, și subiectul ăsta a ceea ce se întâmplă după ce mori.
După ce ”mori”.